„Fratele meu s-a născut în 1963, iar eu în 1964. Amândoi am fost abandonați în același spital, iar o familia binevoitoare ne-a adoptat ca să creștem împreună, așa cum este normal. Am avut noroc să ajungem în casa unor oameni minunați care ne-au oferit tot ce era mai bun, iar ei ne-au explicat de mici cum am ajuns la acolo și am înțeles că am fost făcuți pentru a fi copiii lor și nu ai altcuiva. Din prima le-am spus „mama și tata”, fără să ne dorim să îi cunoaștem pe cei care ne-au dat viață.
Sursa foto: Instagram
Când aveam 40 de ani și eram și eu mamă, am găsit-o după lungi căutări pe cea care m-a adus pe lume. Copilul meu era bolnav și aveam nevoie de un donator de măduvă compatibil. Până la urmă nu am apelat la ea, dar aveam nevoie să dețin contactele cât mai multor membri din familie ca să am un plan de rezervă, în cazul în care ceva mergea prost. De atunci, am rămas prieteni pe Facebook cu mama, atât eu, cât și fratele meu. Ea era singură pentru că al patrulea soț îi murise și din lipsă de sprijin, a încercat să se apropie treptat de noi, dar interacțiunea noastră se limita o simplă prietenie pe Facebook. Toți trei aveam o pasiune comună pentru puzzel-uri, iar ea ne trimitea invitații la un joc, dar nimic mai mult.
După o vreme, eu, fratele meu și soții noștri am decis să o invităm la o cină ca să o cunoaștem. Eram curioși dacă semănam cu ea sau cu tatăl nostru, voiam să ne aflăm originile. Am stat o oră la aceeași masă, dar între noi nu s-a stabilit nicio conexiune profundă, niciunul dintre noi nu a fost mișcat de vreo emoție puternică. Doar am vorbit despre lucruri banale, a fost o interacțiune de complezență și nimic mai mult.
Ea a vorbit frumos cu noi, iar eu am simțit nevoia să îi mulțumesc pentru decizia pe care a luat-o, aceea de a ne da voie să trăim mai bine, în brațele unei familii cu posibilități. Curajul ei a contribuit la evoluția mea și a fratelui meu, ea ne-a dat șansa de a crește într-un cămin primitor și stabil.
De asemenea, am ținut să îi spun că toată viața am iubit-o și pe ea pentru că mi-a dat viață, iar în egală măsură am iubit-o și pe femeia care m-a crescut. Mama noastră adoptivă ne-a învățat să nu ținem supărare față de cea care ne-a abandonat pentru că destinul nostru a fost scris în acea zi.
După această întâlnire, ne-am întors la rutina noastră zilnică și am continuat doar să jucăm același joc, fără să mai schimbăm măcar o vorbă.
Au trecut câțiva ani și viața mea s-a schimbat radical, după ce am divorțat și a venit pe lume și un nepoțel în creșterea căruia m-am implicat temeinic. Într-o zi, mama mea m-a sunat pe neașteptate și mi-a spus că este în stadiul 5 de insuficiență renală și că are nevoie de un rinichi de la mine, mai ales că nu își permite să facă dializă în acest moment.
View this post on Instagram
Stăteam și îmi priveam nepotul de doar un an care se juca pe covor, nu puteam să înțeleg ce tocmai auzisem la telefon. Ea îmi repeta că este singură și neajutorată, iar eu încercam să procesez acele cuvinte. M-am panicat și am început să plâng după ce am încheiat convorbirea. Mă simțeam atât de vinovată, nu știam ce să fac, aveam impresia că sunt datoare să o salvez pentru că mi-a dat viața.
Trecusem deja printr-o intervenție atunci când a trebuit să îmi ajut copilul să trăiască, nu voiam să mă supun din nou unui risc. În mintea mea au început să răsune multe întrebări: Oare ar reuși un asemenea transplant? Cine va avea grijă de nepotul meu cât timp eu mă voi reface după operație? Dacă mor? Chiar trebuie să îi dau un rinichi pentru că ea mi-a dat viață? Sunt egoistă, ignorantă? Ce este de făcut?
Apoi au început să mă macine grijile și îmi repetam în mod obsesiv: Nu vreau să moară, nu vreau să mor nici eu, vreau să îmi cresc nepotul, nu vreau să renunț la rinichiul meu…
La câteva zile am fost anunțată că a murit. Un echipaj medical s-a deplasat până la locuința ei pentru că nu a mai ajuns la dializă.
View this post on Instagram
Nu voi ști niciodată cum ar fi fost viața mea dacă aș fi acceptat imediat să îi ofer un rinichi. Știu sigur că viața și-a urmat cursul normal, ea oricum era bătrână, iar eu sunt responsabilă pentru creșterea unui copil de care trebuie să am grijă și care are toată viața înainte.”
Aceasta este povestea reală a scriitoarei Lisa Gerard Braun, o femeie din New Jersey, care acum locuiește în Florida. De la momentul scrierii acestei întâmplări din viața ei, aceasta a devenit bunică pentru a doua oară și se bucură de viață și de nepoții ei, un băiețel de patru ani și o fetiță de un an.
Citește și: Nu îmi iubesc mama și nu-i datorez nimic din viața mea
Surse articol: Medium, Yourtango
Sursa foto principală: Instagram
Urmareste-ne pe Google News
