„Tristețea grădinii de șofran” de Monica Ramirez, un „roman-mamut” care se joacă cu limitele imaginației tale

În misteriosul Sleepy Hollow, nu numai legendarul călăreț și-a pierdut capul

Așa cum ne-a obișnuit, una dintre scriitoarele noastre preferate, Monica Ramirez, își plasează acțiunea celui mai recent roman tot în Statele Unite ale Americii, un cadru ofertant cu care e mai mult decât familiară. Dacă ai urmărit filmul cu Johnny Depp și Christina Ricci („Sleppy Hollow” / „Legenda călărețului fără cap”, 1999), atunci vei pătrunde cu bucurie în atmosfera pitorească, cu accente gotice și tușe pastorale, cu toate că Monica Ramirez doar evocă mitul călărețului hessian, pe care îl clătește de vagile urme de senzațional și îl asemuiește cu o scrisoare de dragoste metaforică dedicată comunității olandeze din zonă.

Dar nu dorim să amestecăm speciile și nici genurile, așa că te invităm în universul atât de bogat creionat de autoare: o lume surprinsă delicat și imperios la granița dintre toamnă și iarnă, de culoarea florilor de șofran, mirosind a mere Redlove și surprinsă prin prisma unei scriitoare aparent timide, ce-și neagă talentul din abnegație, hotărând să-și sacrifice harul pe altarul vanității unui soț egoist.

Julia Williamson e o tânără de 30 de ani care nu e deloc departe de traume după ce a fost adoptată de un cuplu de fermieri din valea râului Hudson. Departe de a fi fost o binecuvântare, scăparea din orfelinatul unde ajunsese după ce mama sa fusese internată la un azil psihiatric i-a adus alte abuzuri, purtând semnătura celei care a crescut-o, coșmaruri, fantome și eternul sentiment de nepotrivire. E adevărat că lucrurile păruseră să se fi așezat după ce îl cunoscuse pe chipeșul Evan MacGilroy, de ai cărui ochi albaștri și fizic atrăgător se îndrăgostise cât ai zice „livadă cu mere”, aceleași livezi cu mere pe care familia sa adoptivă fusese nevoită să le vândă strămoșilor alesului său în urma unor ghinioane. Dar nu te precipita, căci Monica Ramirez scutură din cap și îi trimite la colț pe Romeo și Julieta pentru a-l invita în scenă pe Simon Hall, colegul de facultate ce descoperă uluitorul talent și imaginația fecundă a Juliei. Alegând arta în detrimentul iubirii, eroina noastră părăsește viața rurală pentru exclusivistul New York și, treptat, uită de traumele trecutului pentru o viață boemă în care soțul său publică un prim roman de succes.

Însă deși uitarea (temă recurentă a romanului) spală durerile trecutului, ea nu umple golurile din suflet, iar în fuga de sine niciun maratonist nu-și degustă victoriile. Treptat, relația celor doi scriitori începe să scârțâie, problemele financiare se adună, iar Julia ajunge la metaforica concluzie că „dragostea era la fel ca merele Redlove. Trebuia să te furișezi până la ea și când credeai că a dispărut pentru totdeauna, apărea din nou ca un miraj la orizont”.

Așa se face că soții Hall primesc o a doua șansă atunci când, decizând să se mute înapoi în Sleepy Hollow, acceptă să se îngrijească de conacul Stokes, aparținând misteriosului Elliot, fostul lor profesor, ce elogiase poate timpuriu geniul Juliei și afectase prestigiul lui Simon cu o recenzie dură a primului său roman. Problematic, nu? Intră în ecuația un agent imobiliar încă și mai enigmatic, în persoana unei femei frumoase și inteligente, o casă cu personalitate, o fostă Regină a șofranului, moartă în chip tulburător cu un veac în urmă, peste toate plutind amenințarea nu a unei fantome, nici a două, ci a... te lăsăm pe tine să numeri câte!

 „Tristețea grădinii de șofran”, un roman-mamut

Nu ai mai întâlnit termenul de roman-mamut? Noi credem că trebuia inventat, căci „Tristețea grădinii de șofran” e într-adevăr o operă magistrală, cu atât de multe fire naratoriale artistic întrepătrunse, încât merita un titlu pe măsură, nu?

Când vine vorba despre romanele cu fantome, se deschid două căi de interpretare. Prima și cea mai terifiantă e cea în care avem de-a face cu adevărat cu spirite care, din diverse motive, nu au trecut „dincolo”. A doua „dansează” cu concepte precum bolile psihice, paranoia sau halucinațiile. Nu îți vom spune de care parte a baricadei se află „Tristețea grădinii de șofran”, îți garantăm că reușește să fie originală într-un gen literar care cel mai adesea visează să te șocheze, dar cade în capcana previzibilului. „Tristețea grădinii de șofran” e oricum, numai previzibilă nu.

Desigur, Monica Ramirez e, ca de obicei, as la documentare, și nu se sfiește să contureze grațios din condei schița clasică a horror-ului. Numește un motiv al literaturii de gen, îl regăsești aici! Femeia chinuită de un prădător? Bifat în persoana frumoasei Ainslee Roelink, Regina florilor de șofran și, în mai mult de un sens, inima bătând spasmodic a acestui roman, fata răpită de Bayard Stokes, un bogătaș obișnuit să i se facă pe plac și condamnată apoi la o existență tragică numai pentru că a îndrăznit să fie extraordinară. Soția neiubită ce cade pradă geloziei și ajunge să înfăptuiască fapte regretabile? Din nou bifat în persoana Mariei, partenera lui Bayard. Plânsete de copii care reverberează din pereții acoperiți cu modele de tapet înspăimântătoare, ascensoare pentru mâncare în care nici nu îndrăznești să te gândești ce ai putea găsi blocat de secole, apariții spectrale, spectacole cu păpuși, fenomene meteorologice ieșite din comun, pași ce apar și dispar pe scări, un conac cu arhitectură octogonală de culoarea banilor vechi, căzi din care se revarsă apă însângerată, legende irlandeze, zâne înfricoșătoare, obsesii și tulburări comportamentele, cărora li se adaugă secrete peste secrete peste secrete.

Dacă filmul horror mizează pe efecte vizuale și sonore ca să producă sperietura, scriitorul nu are același lux, așa că e nevoit să fie sofisticat și ingenios, atitudini care Monicăi Ramirez i se potrivesc mănușă. Firele naratoriale inteligent îngemănate, fragmentele de jurnal, vocile distincte, dar mai ales uluitoarele descrieri dau o viață mai vibrantă decât arta cinematografică. Dăm câteva exemple!

„Bucăți din ornamentele fațadei se desprinseseră cu totul, stratul gros de iederă atârnând ca un văl sub care casa își ascundea fața stricată. Vălul unei văduve, mi-a trecut prin minte”.

„Florile de șofran pictau pământul cu povești de care nu auzisem încă și-am permis culorilor să mă învăluie cu noi vise articulate ale existenței, un cântec mai vechi decât existența însăși într-o zi în care cântecele erau triste.”

„Mi-am imaginat că întreaga lume devenise un glob decorativ închis ermetic într-o cupolă de tăcere albă precum sticla”.

Însă de departe cea mai fascinantă prezență din roman este conacul Stokes. Ce Casa Usher? Uriașa construcție personalizată de Monica Ramirez are uneori mai multă personalitate decât eroii săi, iar cuvintele Juliei sunt edificatoare: „De fiecare dată când închid ochii și mă gândesc la conac, îl văd într-o după-amiază târzie cu ferestrele reflectând lumina aurie a soarelui oglindit în apele line ale râului Hudson și cărămida veche de două sute de ani împrumutând o nuanță subtilă de mov pal de la florile de șofran din grădină”. Prin comparație, protagonista Julia pare de multe ori placidă, dar nu e, e tot o capcană prin care suntem prinși în mintea bogată și în mrejele imaginației active ale unei scriitoare ce transformă întreg universul după voința ei.

Tensiune palpabilă, bogăție de detalii și descrieri remarcabile, un roman-mamut cu elemente de horror, tragedie, roman istoric, romance, dramă și o odă adusă literaturii și uneia dintre cele mai frumoase zone din America, „Tristețea grădinii de șofran” este, cu siguranță, una dintre scrierile reprezentative ale unei cariere cu adevărat impresionante precum cea a Monicăi Ramirez. Găsești romanul la Editura UP!