Uluitoarea poveste de viață a lui Ion Dichiseanu. Actorul a fost închis într-un lagăr la 9 ani, și-a pierdut ambii părinți și a...
Loredana, mai sinceră ca oricând! A vorbit fără perdea despre traiul greu pe care l-a dus la începutul carierei și presupusa relație...
Viața lui Ion Besoiu, inegalabilul Căpitan Lupan din „Toate Pânzele Sus”: „N-am crezut niciodată că sunt un mare actor”
A strălucit pe scenă, dar a sfârșit tragic și umilitor. Actorul Ion Lucian și-a dedicat întreaga viață carierei sale și nu a avut...
Viata lui Ștefan Iordache. Actorul a iubit aceeași femeie timp de 40 de ani, dar a plecat din viață cu regretul că nu a avut copii
Ce mai face și cu ce se ocupă Ion Alexandru Țiriac. A primit totul pe tavă, mai puțin timpul cu tatăl lui
Povestea de viață a lui Sebastian Papaiani, actorul care și-a renegat fiul și nu și-a văzut niciodată nepotul
Povestea de viață a carismaticului Romică Țociu, actorul de comedie care tratează cu umor fiecare provocare primită de la viață
Povestea de viață a lui Mircea Albulescu, actorul care a iubit aceeași femeie timp de 50 de ani
Ion Caramitru s-a născut într-o familie de aromâni originari din Munții Pindului, profund înrădăcinați în cultura și muzicalitatea aromână. Bunicul său, după cum a mărturisit Caramitru, a fost învățător în comunitățile de aromâni din Balcani, servind statul român.
În urma tulburărilor interbelice și a prăbușirii Imperiului Otoman, familia sa a ajuns în Cadrilater, care fusese recent alipit României Mari. Acolo, au fost împroprietăriți de statul român și s-au integrat rapid în viața economică a țării.
Cu toate acestea, echilibrul lor a fost din nou tulburat când Pactul Ribbentrop-Molotov i-a forțat să plece. Transferul Cadrilaterului către Bulgaria i-a adus în București în 1940. Astfel, la 9 martie 1942, în zona Gării de Nord, pe strada C.C. Arion, s-a născut viitorul actor Ion Horia Leonida Caramitru. În mijlocul acestei familii bogate în talente și cu o tradiție muzicală puternică, și-a petrecut copilăria absorbind din vasta moștenire culturală.
„Sunt dintr-o familie de aromâni, de farșeroți, cum se numesc ei, apropos de împărțirea pe regiuni în Balcani, unde ei luau numele în funcție de localitatea unde se arondau. Și din partea mamei, și din partea tatălui, familii serioase… de oameni muncitori, intelectuali la prima generație, cum a fost bunicul meu care a fost învățător, plătit de statul român pentru a întreține școli în satele de aromâni din Balcani, în special în zona fostei Macedonii cu capitala la Salonic, până la dezmembrarea Imperiului Otoman.
După care, statul acela s-a desființat și teritoriul a fost împărțit între albanezi, greci, bulgari, sârbi, iar ai mei au fost obligați să părăsească zona din pricina unui pericol uriaș de a fi exterminați dacă și-ar fi păstrat identitatea românească. Și atunci, în 1925 sau puțin înainte de asta, bunicul meu matern a făcut parte din delegația românilor care au venit la București și au negociat cu Guvernul revenirea în țară-mamă și au fost colonizați în Cadrilater în 1925, unde au stat până în 1940 când, prin efectul pactului Ribbentrop-Molotov, s-a cedat Cadrilaterul Bulgariei, ca și Basarabia Uniunii Sovietice.
Drept care, pentru a treia oară, pentru că lăsaseră totul în fosta Macedonie, în Grecia actuală, veniseră în Cadrilater, o luau de la început, 15 ani au muncit, au câștigat, unii dintre ei au făcut avere, statul român le-a recunoscut cetățenia română imediat, au fost împroprietăriți și nu oricum, hectare multe de teren arabil. Apoi, în 1940, au lăsat totul ca să vină în țară după ce statul bulgar răscumpărase gospodăriile, terenurile și chiar și recoltele”, mărturisea marele actor despre copilăria sa.
Părinții săi au avut dosare la securitate și au fost persecutați de regimul comunist, tatăl său petrecând aproape nouă ani în închisoare, fiind acuzat de autorități pentru instincte burgheze și ascunderea de valori după naționalizare.
Actorul își amintea cu groază de prima sa întâlnire cu Securitatea, când avea doar 7 ani și jumătate. Într-o noapte înspăimântătoare, agenții Securității au pătruns în casa familiei sale, devastând locuința și luându-i pe mama, tatăl și sora sa. Această experiență traumatizantă i-a marcat profund copilăria și l-a urmărit pe tot parcursul vieții sale.
„Au fost hăituţi şi încarceraţi marea lor majoritate pentru acuzaţia de mici burghezi, ascunzători de valori, după naţionalizare. Tatăl meu a stat aproape nouă ani, în trei etape, în puşcărie. Toţi au tras, toţi ai mei au stat în puşcărie. Cu excepţia mea, care eram prea mic.
Primul meu contact cu Securitatea s-a întâmplat atunci când aveam şapte ani şi jumătate. Au intrat noaptea peste noi, au spart uşile, au făcut percheziţie, i-au scos din pat pe mama şi pe tata şi pe sora mea. I-au luat pe toţi. Unul a zis să mă ia şi pe mine. M-a întrebat câţi ani am şi, când a aflat, m-a lăsat acasă.“, povestea actorul.
În adolescență, Ion Caramitru își dorea să facă atletism și sport de performanță. Totuși, sub influența cineastului Paul Barbăneagră, a început să se intereseze de regia de teatru. Cu toate acestea, nu a găsit cursuri de regie disponibile în acea perioadă, așa că s-a orientat către actorie în timpul liceului, la Mihai Eminescu, pe Calea Rahovei.
„Chiar în apropierea pușcăriei unde era tatăl meu. Eu stăteam și seara la repetiții, la cor, și se auzeau gemete de la pușcărie, unde se torturau deținuții. Poate și tatăl meu era printre ei. L-au maltratat înfiorător, fără să fie judecat sau condamnat. Îi cereau tot timpul găleata cu cocoșei, pe care noi nu o aveam.
În acest sens i-au și băgat un informator în celulă, l-au trimis acasă la mamă... Pentru cocoșei. Dar să ne întoarcem la facultate. Sora mea era la începutul anului III, în anul 1956, când a fost dată afară din toate facultățile, fără posibilitatea de reînscriere. Până am terminat eu liceul, ea își găsise un serviciu pentru că tata era la pușcărie. Mama, care fusese casnică toată viața, întreținea un centru de răcoritoare, se scula dimineața, tăia gheața...”, povestea marele Ion Caramitru.
Deși era convins că nu va fi acceptat la facultate din cauza istoricului negativ al familiei sale, s-a pregătit și pentru Facultatea de Litere. Iar surpriza i-a fost mare când fost acceptat la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ în 1960. În timpul facultății, a început să lucreze la Teatrul Bulandra, unde și-a continuat activitatea pentru o perioadă îndelungată.
Acolo, a colaborat cu diverse personalități remarcabile din lumea teatrului, precum Liviu Ciulei, Moni Ghelerter, Andrei Șerban și alții. Pentru Ion Caramitru, teatrul a fost întotdeauna un refugiu, un loc al bucuriei sufletului și minții, care a compensat supărările vieții cotidiene.
„Am terminat actoria, şi cursurile de regie s-au redeschis doar după trei ani, timp în care eu jucasem deja la Casandra şi mă îmbolnăvisem de actorie. Apoi, a început carierea mea, din care perioada cea mai importantă s-a petrecut alături de Liviu Ciulei... Bucuria sufletului şi a minţii într-o sală de teatru poate compensa supărările diurne, pentru că Teatrul rămâne interesant, bogat, semnificativ şi cald. Indiferent de context, Teatrul se reface prin el însuşi. El nu va dispărea, va fi mereu în căutare“, îşi amintea el în 2014.
De-a lungul a aproape șase decenii de carieră, Ion Caramitru a fost o prezență constantă pe scena teatrului românesc. Debutul său a avut loc în 1964, la Teatrul Național din București, în piesa „Eminescu“, scrisă de Mircea Ștefănescu.
De atunci, a jucat în numeroase spectacole la Teatrul Național, Teatrul Sturdza Bulandra și Teatrul Odeon, abordând opere ale unor mari dramaturgi precum Tennessee Williams, Shakespeare, Marin Sorescu, Carlo Goldoni, Sofocle și Maxim Gorki. Aceste roluri l-au consacrat rapid drept una dintre figurile proeminente ale teatrului românesc.
Totuși, a avut o activitate remarcabilă și în domeniul regiei, montând piese atât în țară, cât și în străinătate, precum „Angajare de Clovn“ de Matei Vișniec, „Anonimul venețian“ de Giuseppe Berto și „Dineu cu proști“ de Francis Veber, în care a și jucat alături de Horațiu Mălăele și Radu Beligan.
În ceea ce privește cariera sa cinematografică, Ion Caramitru a jucat într-o varietate de filme, devenind emblematic pentru rolul Socrate din seria „Liceenii”. Cu toate acestea, celebritatea adusă de acest rol nu ar trebui să umbrească alte contribuții importante ale sale pe marile ecrane.
A debutat în film în 1956, în „Pădurea spânzuraților”, regizat de Liviu Ciulei, iar ulterior a apărut în numeroase producții naționale și internaționale, printre care „Iarba verde de acasă” (1978), regizat de Stere Gulea, „Kafka” (1991), regizat de Steven Soderbergh, „Mission: Impossible” (1996), în regia lui Brian de Palma, și „Amen” (2002), regizat de Costa Gavras.
În tumultul anilor '90, când România încerca să se ridice din umbra regimului lui Ceaușescu, Ion Caramitru a fost o figură centrală în peisajul cultural și politic al țării. În februarie 1990, în mijlocul incertitudinii post-revoluționare, a pus bazele Uniunii Teatrale din România (UNITER), contribuind astfel la renașterea și consolidarea vieții culturale românești.
Între 1990 și 1993, a fost directorul Teatrului Bulandra, iar mai târziu, în 2005, a preluat conducerea Teatrului Național, visând să îl transforme într-o instituție de prestigiu comparabilă cu cele din marile capitale europene.
Dar implicarea lui Caramitru nu s-a limitat la sfera culturală. A fost o voce puternică și în arena politică, marcând tranziția de după aparatul de propagandă al fostului regim. Deși a fost inițial asociat cu Frontul Salvării Naționale, a renunțat rapid la acesta, criticând regimul lui Ion Iliescu și alăturându-se Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat. În timpul guvernării CDR din 1996, a ocupat funcția de Ministru al Culturii timp de patru ani, rămânând o figură constantă într-un peisaj politic tumultuos.
„Eu nu am fost membru în Partidul Comunist şi nici într-un alt partid politic până în anul 1997. Am fost un susţinător al PNŢCD, crezând că el era singurul partid care putea asigura o eliberare necondiţionată de trecutul apropiat. Şi, până la un punct, am avut dreptate.
Am devenit ministrul Culturii datorită dorinţei colegilor de la Uniunea de creatori, care au mers la domnul Ion Diaconescu, care era pe atunci preşedintele CDR, cerându-i să mă numească ministru al Culturii. Am intrat în PNŢCD în vara anului 1997. Era firesc s-o fac şi nu regret nici astăzi acest lucru, pentru că speram la o reconstrucţie a societăţii româneşti pe nişte principii democratice.
S-au petrecut însă nenumărate crize guvernamentale şi de sistem care au făcut ca PNŢCD să facă foarte multe greşeli”, spunea Ion Caramitru, în 2011.
Actorul Ion Caramitru a fost întotdeauna rezervat în ceea ce privește viața sa personală. El prefera să păstreze informațiile despre familia sa departe de ochii publicului, considerând că este mai bine ca unele aspecte intime să rămână ascunse. Chiar și atunci când a ocupat funcția de Ministru al Culturii, a fost precaut în a dezvălui detalii despre cei dragi sufletului său..
„Nu cred că viaţa mea personală trebuie pusă pe tarabă, viaţa de familie, ceea ce fac eu, copiii mei, ce face soţia mea, cum mă înţeleg cu ea, dacă ea vrea să cumpărăm un dulap sau eu vreau să schimbăm frigiderul. Dacă sunt interesant cu ceva, prin ceva, acel ceva trebuie să fie ceea ce sunt eu ca actor.
Cum am fost vreme de patru ani ministru (al Culturii), s-a încercat să fiu vânat, să se găsească acel ceva, ori chiar să se inventeze ceva de natura să contribuie la compromiterea mea. N-am dat astfel de ocazii când s-a recurs la invenţii.
Le-am respins ferm. Nu tuturor le-am răspuns, nu toate meritau acest efort. Te consumă să tot dai dezminţiri pentru orice prostie. Şi chiar n-am avut timp pentru asta.”, declara la un moment dat actorul.
Chiar dacă actorul Ion Caramitru a preferat să-și păstreze viața personală departe de ochii publicului, era cunoscut faptul că s-a căsătorit cu Micaela Caracaș și au avut împreună trei fii.
Soția sa, o femeie discretă și profundă, a fost alături de el timp de aproape 45 de ani, contribuind la stabilitatea și fericirea familiei lor. Cu toate că au avut de înfruntat diverse provocări, cei doi au reușit să rămână uniți în fața oricăror obstacole.
Născută la 13 august 1953 în București, Micaela Caracaș a fost fiica directorilor de producție Adrian și Sidonia Caracaș. Ea și-a dedicat cariera scenei și filmului, având roluri apreciate în pelicule precum „Singurătatea florilor", „Din nou împreună" și „Audiența".
Cei trei fii ai cuplului au ales căi profesionale diferite față de părinții lor. Andrei (47 de ani) s-a impus în lumea afacerilor, ocupând funcția de director într-o multinațională, în timp ce Ștefan (41 de ani) și-a urmat pasiunea pentru artă, devenind membru al trupei „The Lefters”. Iar Matei (28 de ani) a optat pentru domeniul tehnic, devenind inginer de sunet.
