Viața mea a fost absolut minunată timp de mulți ani. Nici măcar nu mi-am dat seama cum au trecut cei 12 ani... 12 ani în care Christian, Hope și cu mine am râs continuu la glume prostești, am făcut grătare în curtea din spate și am gătit cu rândul. Eram atât de fericită alături de familia mea și aveam impresia că trăiesc un vis. Dar la doar două zile după ce Christian a împlinit 37 de ani, un telefon primit din partea spitalului ne-a transformat întreaga existență într-un iad.
"Ce? N-N-Nu, cred că te înșeli. Soțul meu trebuie să fie acum în avion, spre Miami", am tresărit eu imediat după ce am răspuns la telefon și am aflat teribila veste.
"Doamnă Leeds, am găsit numărul dumneavostră salvat ca "Soția mea" în istoricul ultimelor sale apeluri. Soțul dumneavoastră a avut un accident. Vă rugăm să veniți la spital", mi-a repetat femeia.
Și m-am prăbușit pe canapea în acel moment. Nu mai puteam înțelege ce este adevărat și ce nu. Hope a venit în fugă la mine să vadă ce s-a întâmplat, iar apoi am plecat împreună către spital. Christian a spus că se întâlnea cu cineva în Miami pentru a discuta detalii despre afacerea pe care voia să o înceapă. Era atât de entuziasmat în dimineața în care a plecat către aeroport...
Cum am ajuns la spital, am aflat că soțul mei și-a pierdut capacitatea de a merge din cauza unei leziuni la măduva spinării. Pentru totdeauna.
"El știe?", l-am întrebat pe doctor, cu ochii în lacrimi.
"Doamnă Leeds, vă rog să rămâneți puternică", mi-a mai spus și a apoi plecat, fără să-mi răspundă la întrebare.
Viața mea perfectă tocmai se sfârșise. Soțul meu, căruia îi plăcea să alerge și să facă lucruri pentru mine și pentru fiica noastră, nu mai putea merge. Nu-și mai simțea picioarele. Nu se mai putea mișca. A devenit dependent de noi și îmi pot imagina cum îl durea inima de fiecare dată când era nevoit să mă roage să fac ceva pentru el sau să îl ajut să facă lucruri de bază, cum ar fi mersul la toaletă.
În ziua în care l-am adus acasă de la spital, cu greu l-am putut privi în ochi. Părea pierdut și îndurerat și știam că își ura scaunul cu rotile. Era doar o amintire constantă a handicapului său.
Pentru că el nu mai putea munci, am luat decizia de a-mi căuta un job. Eram funcționar la o companie privată în trecut și renunțasem la slujbă după căsătorie. Dar uite că după atâția ani am fost nevoită să încep să lucrez din nou. Cineva trebuia să ne întrețină familia, nu-i așa?
Mi-am căutat un loc de muncă săptămâni întregi și, la un moment dat, am găsit unul la o companie de export. Din fericire, am început să câștig bani pentru a-mi întreține familia, dar, din păcate, nu ne mai permiteam luxul de altădată. Gata cu petrecerile, gata cu ieșirile, gata cu vacanțele, gata cu serile distractive. Am vrut, de asemenea, să renunț și să ascund toate lucrurile care i-ar fi putut reaminti soțului meu de handicapul său. Era înnebunit după fotbal, așa că a trebuit să ascund mingea. Voiam doar să se simtă ca un om normal și să încerce să se accepte.
Treptat, m-am cufundat în muncă, dar am reușit, în același timp, să rămân sprijinul principal al partenerului meu. Și așa au trecut încă cinci ani și am început să mă simt cam bătrână pentru vârsta mea.
Într-o zi, pe când ajunsesem acasă de la muncă, mi-am văzut soțul așteptându-mă la ușă... în scaunul lui cu rotile. Mi-a zâmbit, mi-a făcut cu mâna, iar apoi, dintr-o dată, i-a pierit zâmbetul. S-a retras rușinat în casă după ce l-a văzut pe șeful meu ajutându-mă să car pachetele grele de cumpărături din portbagajul autoturismului în casă.
Cu câteva luni în urmă, am fost nevoiți să vindem mașina noastră. Cum altfel să plătim tratamentele lui Christian? Luam zilnic autobuzul pentru a ajunge la birou, dar în acea seară, șeful meu, Victor, un bărbat de vârstă mijlocie, căsătorit și cu trei copii, s-a oferit să mă ducă acasă de la magazin, deoarece se întunecase. Din acea zi, comportamentul soțului mei s-a schimbat...
Partenerul meu, care obișnuia să râdă chiar și la cele mai stupide glume ale mele, a refuzat să mai zâmbească de atunci. A încetat să mai ia masa cu mine. Serile noastre romantice de pe terasă au luat sfârșit. Tot ce am construit pe parcursul anilor s-a redus la nimic.
Știam că nu era supărat sau suspicios. Dar ceva părea să-l deranjeze și nu aveam idee ce. Din fericire, urma să aflu despre ce era vorba curând.
Dar trebuie să știi că mi-am dedicat întreaga viață soțului meu și copilului nostru. Am avut grijă de ei zi și noapte. Aproape că uitasem că începusem să îmbătrânesc. Nu am observat nici măcar cum fiica mea, care făcuse deja 21 de ani, se îndrăgostise de un băiat. Ea își dorea o nuntă ca-n povești, iar eu a trebuit să încep să muncesc mai mult pentru a ne-o permite. Am încercat să-i îndeplinesc toate dorințele.
Am început să lucrez peste program și, într-o zi, Christian mi-a întins cardul lui.
"Ce este, dragă?", l-am întrebat, curioasă.
"Am împrumutat niște bani de la prietenii mei. Ia-i și pregătește tot ce este nevoie pentru nunta fiicei noastre", a spus el.
"Ce? Iar ai luat bani de la prietenii tăi?", i-am spus eu, uimită.
Christian nu a mai rostit nimic și s-a îndepărtat de mine. Apoi, a început să-mi ofere tot mai mulți bani de la o lună la alta. Spunea că i-a împrumutat de la prietenii săi pe care eu nu îi văzusem sau cunoscusem vreodată. Făcea asta de peste doi ani și, uneori, mă întrebam cine sunt acei oameni care își permit să ne ajute astfel. Nu aveam nici cea mai mică idee cum le voi putea oferi banii respectivi înapoi. Dar nimic nu mai conta în acel moment. Trebuia să îi organizez fiicei mele nunta mult visată.
Într-o zi, m-am întors acasă de la serviciu mai devreme decât de obicei și... l-am găsit pe soțul meu stând în bucătărie. M-am frecat la ochi și... Oh, Doamne! SOȚUL MEU STĂTEA ÎN PICIOARE! Am fost șocată și, după ce m-am apropiat de el, am descoperit că în casa noastră mai era o femeie tânără și frumoasă. Bineînțeles, am crezut că mă înșală, dar Esther era asistentă de reabilitare.
"Draga mea, bine ai venit acasă. Uite... Sunt în picioare! Nu-i așa că e uimitor? Nu ești fericită acum?", mi-a spus soțul meu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Eu eram rănită și nu puteam înțelege ce se întâmpla.
"Dragă, calmează-te. Este doar asistenta mea și este de vârsta fiicei noastre. Esther nu este diferită de Hope!", a mai adăugat el.
Apoi, Christian mi-a mărturisit ce făcuse pe la spatele meu în toți acești ani.
"Am fost distrus când am văzut că primeai ajutor de la șeful tău", a început el să zică.
"Am început să îmi trimit CV-ul la locuri de muncă la distanță și am obținut un post grozav pentru a lucra de acasă. Nu am împrumutat niciun ban de la prietenii mei. Am muncit pentru ei, dar nu am vrut ca tu să știi!", a continuat.
Atunci, mi-am dat seama de ce Christian era tot timpul ocupat cu laptopul său. A lucrat din greu pentru a-mi dovedi că nu este o povară pe umerii mei. Avea, într-adevăr, un handicap, dar nu era incapabil.
"Atunci am făcut o promisiune față de mine însumi. Am vrut să o conduc pe fiica noastră la altar mergând pe picioare. În secret, făcut recuperare cu asistenta mea în fiecare după-amiază, până seara, înainte ca voi să vă întoarceți de la serviciu. Am vrut să vă surprind pe amândouă la nunta lui Hope", mi-a mai dezvăluit soțul meu.
Am început să plâng. Nu-mi venea să cred că iubitul meu partener făcuse așa ceva. Esther a plecat imediat, iar eu am rămas îmbrățișată cu Christian minute în șir. Am hotărât amândoi că nu îi vom spune lui Hope marea veste și am păstrat secretul până în ziua nunții ei.
În cele din urmă, ziua nunții a sosit. Oaspeții s-au adunat la biserică, în timp ce preotul a început slujba. Peter, logodnicul fiicei mele, și ceilalți așteptau cu nerăbdare ca ea să apară în rochia ei superbă de mireasă.
"Mamă, îl iau eu pe tata de aici", a spus ea cu durere, ascunzându-și lacrimile, în timp ce mergea în spatele scaunului cu rotile al lui Christian și începea să-l împingă.
"Scumpo, oprește-te o secundă!", a intervenit soțul meu.
În timp ce Hope se uita nedumerită și invitații se întorceau, Christian s-a ridicat din scaunul cu rotile și a apucat-o pe fiica noastră de braț.
"Mergem pe jos, draga mea?!", a spus el, în timp ce Hope îl privea uimită.
"TATĂ?! O, DUMNEZEULE... TATI, EȘTI ÎN PICIOARE... TATĂ!!!", a zis ea, cu ochii în lacrimi.
Și toată lumea a fost emoționată până la lacrimi. Și eu, de asemenea, am început să plâng, iar apoi mi-am îmbrățișat soțul.
Preotul a reluat slujba, iar Christian a condus-o pe fiica noastră spre altar. A fost cel mai prețios moment din viața noastră. Tatăl care și-a învățat fiica să facă primii pași a făcut cei mai mari pași ai lui, cu ea spre noua ei viață.
Astăzi se împlinesc șase ani de la nunta ei, iar fiica mea este binecuvântată cu trei copii. Christian și cu mine suntem bunici. Ce ne-am putea dori mai mult?
Chiar când credeam că viața mea de vis a luat sfârșit, soțul meu iubit mi-a reamintit că noi doi avem puterea de a ne face fericiți unul pe celălalt. Miracolele există, sunt sigură de asta. Partenerul meu, Christian, este miracolul din viața mea!
Tu ce părere ai despre această poveste emoționantă?
Citește și: Soțul devotat, în vârstă de 93 de ani, își vizitează zilnic soția la azil: "Știi că te iubesc?"
Urmareste-ne pe Google News
