„Supervulcanii, ucigași fără discernământ”
„Nu te pune cu Mama Natură”: e îndemnul simplificat al acestui proiect de o ambiție colosală și de o grandoare impresionantă. Dar omul, în aroganța sa, continuând să se considere cea mai măreață scânteie din Univers, nu a fost numit fără motiv cel mai crud predator al lumii.
Jucându-se cu forțe pe care nu numai că nu le înțelegeau, dar le sfidau cu inconștiență de copil, cercetătorii americani au creat o generație de xenoboți (mașinării organice) proiectați să scadă temperatura din interiorul vulcanilor pentru a preveni și minimiza potențialele erupții. Toate bune și frumoase, numai că, precum răzvrătitul lor creator, și xenoboții insuficient cercetați și-au luat lumea în cap, evoluând într-o generație mutantă, scăpată de sub control, care a ajuns să procedeze invers față de cum a fost programată, sfârșind prin a cauza erupția vulcanului Yellowstone. Distrugerea la scară planetară a început cu râurile de lavă, a continuat cu potopul de cenușă vulcanică, a stârnit tsunamiuri și cutremure devastatoare și a provocat o iarnă vulcanică mondială. Un dezastru de proporții biblice ce a fost ocolit numai de mâna de supraviețuitori aflați pe mările și oceanele planetei sau în buncărele super blindate. Așa sună un mic rezumat al catastrofei conturate cu măiestrie de Monica Ramirez în Metropolis (prima parte).
Ups… și ce facem? Dacă ți-ai împreunat deja mâinile ca la rugăciune, sperând din tot sufletul că autoarea are să vină cu o soluție și încă repede, căci nu mai suporți încă un volum care să șteargă cu speranțele tale pe jos, Monica Ramirez nu se sfiește să pună ștampila cu „gândește-te mai bine” pe pledoaria ta. Nu numai că bieții supraviețuitori în frunte cu vasul de croazieră Metropolis continuă să experimenteze pe propria piele noi și noi consecințe devastatoare ale erupțiilor vulcanice, dar încă din incipitul romanului aflăm că situația se complică și mai tare și salvarea întârzie, căci xenoboții au fost purtați de vânt în oceanul Atlantic, acolo unde au distrus un acvifer subteran uriaș și au revărsat astfel cvadrilioane de apă dulce. În cuvinte mai simple, inundațiile au înghițit tot ce lăsaseră cât de cât neatins vulcanii, astfel că, în primele pagini ale „Metropolis (partea a doua)”, mai mult de 90% din populația Americii fusese nimicită. Soluția identificată de Elbert Barnes este aceea de a crea o nouă generație de xenoboți care să îi vâneze și să îi distrugă pe cei dintâi, urmând să schimbe curenții oceanici și să transporte volumul crescut de apă în Antarctica, scăzând temperaturile până la pragul de îngheț, pentru ca apoi să se autodistrugă. Ce ar putea merge prost? Hmm… totul… noi nu mai avem încredere în acești xenoboți.
Invitate să facem o vizită de curtoazie protagoniștilor cu care am înfruntat apocalipsa în primul volum din serie, abia așteptăm să îi redescoperim. Primul popas? Baza Neptune din California, unde supraviețuitori de pe cargobotul Blythe Star și de pe submarinul nuclear american SSN Viper își asumă menirea de a găsi noi surse de combustibil și de hrană, Riley Chalmers și Rowan Ledger preluând frâiele conducerii avanpostului uman ce caută să asigure supraviețuirea civilizației. Dar atunci când în laboratoarele secrete ale bazei colcăie monștri hibrizi pe care s-au făcut experimente, iar un sabotor vrea să distrugă eforturile supraomenești depuse de eroi, câtă speranță mai pot aduce sursele de energie alternative sau primele răsaduri ivite din pământul ars de erupții?
O importanță imensă, strigă din răsputeri Cally Evans de pe Metropolis, a cărei pasiune fără margini pentru instalații și motoare și curiozitate debordantă o duc față în față cu o situație tragică: compromiterea sistemului de desalinizare a apei și necesitatea de a găsi ajutor la supraviețuitorii adunați laolaltă în eclectica și luxoasa flotă Fusion.
Să nu consideri că imaginația Monicăi Ramirez a secat când vine vorba de pericole mortale. Echipajul rusesc al petrolierului M.T. Oryole și al submarinului nuclear britanic SSN Ambush ajung în Triunghiul Bermudelor, și nu, nu e doar o destinație oarecare de vacanță pe ape, e acel triunghi al bermudelor, unde un distrugător american dispare, vase pierdute în linii temporale diferite se regăsesc în același spațiu tulburător și, de parcă nu ar fi fost suficient, mai apar și pirații. Cine îi poate învinovăți pe Alexei Novikov și pe Wilmont Shortle că, după ce au avut de suferit din cauza fanaticilor religioși, acum au parte de călătorii în timp și trec prin portaluri, strigând în zadar către Monica Ramirez: „de ce noi?”.
Hei, nici nouă nu ne e mai ușor, precizează supraviețuitorii de pe cargobotul australian C.S. Blythe Star și submarinul nuclear american SSN Viper, porniți într-o misiune copleșitoare, aceea de a cerceta instalația militară subterană Obyekt 825 GT din Crimeea, noua speranță a umanității. Pe drum întâlnesc prieteni, dar și dușmani, iar când spunem dușmani, ne referim la submarine nucleare chinezești și teroriști iranieni, căci autoarea nu are milă de personajele sale.
„Pune-mi întrebări, dar nu prea multe. Privește înainte de-a sări. Ai grijă pe cine iubești.”
N-o să te mințim: am citit „Metropolis (partea a doua)” cu sufletul la gură. E genul de carte căreia trebuie să îi dedici un weekend întreg, căci nu ai să-i mai poți da drumul. Am mâncat alături de ea, am așezat-o pe perna pe care ne culcam obrazul, ca să mai putem savura câteva pasaje înainte de culcare, am trăit această carte. Te așteaptă 652 de pagini cu acțiune continuă, 652 de pagini din care nu am scoate niciun cuvânt, nu am modifica nicio frază, nu am schimba nicio virgulă, căci sunt rezultatul unei munci asidue și unei documentări brici care a atins perfecțiunea. Ne înclinăm în fața geniului literar al Monicăi Ramirez și suntem copleșite de magnitudinea sa: „Metropolis (partea a doua)” e mai arzător decât un vulcan, mai răscolitor decât un cutremur, mai distrugător decât un tsunami și îi dăm voie să facă ce vrea din noi.
Da, Monica Ramirez a dat drumul la robinetul cu dezastre: xenoboți, incendii, inundații, boli mortale, pirați, fenomene bizare, foamete, societăți utopice mai crunte decât cele distopice, teroriști, submarine vrăjmașe și oameni de știință săriți de pe fix. Însă ce provoacă dependență e uimitoarea umanitate a scrierilor sale. După cum bine spunea un personaj: „Cooperarea și spiritul uman de neînvins sunt cele mai puternice arme de care dispunem”, în mijlocul celei mai crunte disperări răsare speranța, luminoasă ca o lună de argint ivită pe un cer plumburiu, caldă precum razele de soare ce destramă norii de furtună. Firește că și reciproca e valabilă: când crezi că ororile s-au împuținat, o altă atrocitate sosește ca să tulbure mintea și să sfâșie inima acestor eroi. Chiar mai evocatoare decât construcția atât de complexă, uluitoare în finețea detaliilor, a acestui univers apocaliptic, e incursiunea în psihologia umană. Fiecare personaj devine un arhetip, un prototip al supraviețuitorului, fie că e eroul, înțeleptul sau gânditorul. Suferi alături de acești oameni, le resimți disperarea adânc cuibărită în suflet, speri cu ei, iubești cu ei, lăcrimezi la reuniuni și țipi înfuriat/ă la trădări și năpaste.
Cu o asemenea structură, într-o asemenea dezlănțuire de forțe, nu putem decât să apreciem că scriitoarea și-a luat răgazul de a colora o lume aflată pe panta distrugerii în tonuri splendide, cu tușe migăloase redate în imagini spectaculoase. Există frumusețe în distrugere, există măreție în colaps și parcă lumea nu a fost nicicând mai pitorească decât în descrierile autoarei. Iar performanța e cu atât mai uluitoare cu cât vorbim despre o lume de cer și de ape, un colț restrâns, în care numai o viziune creatoare precum a Monicăi Ramirez putea să exceleze. Nu ne-am putut abține să nu îți lăsăm câteva mostre din uluitorul talent al scriitoarei:
„Vântul subțiase pătura opacă de pe cer, șiraguri de lumină curgând prin crăpăturile norilor. Orizontul părea cusut cu fir auriu.”
„O rază de soare se strecură printre ei, transformându-i în bronz în vreme ce ceața se retrase încet ca o eșarfă de mătase trasă pe pielea întinsă a orizontului.”
„Vârfurile alabastrine atinse suav de albastru palid ce duceau cu gândul la catedrale gotice se ridicau semețe de pe piedestaluri în nuanțe de safir pentru a susține tavanul boltit al unui cer de un azuriu perfect.”
Nu ne mai rămâne decât să te invităm să descoperi și tu cum o mai scot la capăt personajele din „Metropolis (partea a doua)”. Lasă-te captivat/ă de această carte ce sperăm să devină legendă, supraviețuiește Apocalipsei și descoperă cea mai frumoasă definiție dată umanității în al doilea roman al seriei disponibil la precomandă la Editura UP!
Urmareste-ne pe Google News
