Toată viața și-a petrecut-o cu nasul în foile sale, fiindcă scria și rescria fiecare pasaj, până când totul i se părea perfect. Așa a reușit să își păstreze creierul într-o formă de zile mari până la vârsta de 60 de ani, când s-a stins subit, în locuința sa din Berlin, pe 9 iunie 1912.
Plecarea sa la îngeri i-a îndurerat profund pe cei din familie, pe prieteni și pe colegii de breaslă. Nimeni nu s-a așteptat să moară atât de tânăr, având în vedere că nu se știa cu probleme de sănătate grave. Este adevărat că în ultimele luni din viață s-a luptat cu o tuse care părea să nu mai treacă, dar era încă tânăr, așa că nimeni nu și-a închipuit că va fi răpus de moarte atât de ușor.
Potrivit site-ului dosaresecrete.ro, cu doar câteva zile înainte de a se stinge trimisese scrisori către prietenii săi din România și unii chiar se pregăteau să-l viziteze la Berlin. Actorii de la Teatrul Național, scriitorii din cercul său social, gazetarii și toți care știau de el au rămas înmărmuriți când au primit tragica veste.
Unul dintre cei mai buni prieteni ai săi a fost politicianul și criticul literar Constantin Dobrogeanu-Gherea. Acesta a călătorit imediat în Germania pentru a sta la căpătâiul său după ce s-a stins, așa că a cunoscut detalii cheie din acel moment prin care a trecut familia Caragiale. A avut ocazia să afle ce s-a întâmplat chiar de la soția lui, persoana care l-a găsit fără suflare lângă pat.
Iată ce a povestit Constantin Dobrogeanu-Gherea:
„Împrejurările în care a venit sfârșitul neuitatului meu prieten se cunosc din cele relatate de domnișoara Cella Delavrancea, puțin aș mai avea de adăugat. În ajunul nenorocirii, Caragiale nu se simțea bine; a tușit mult și n-a putut dormi decât foarte târziu. A doua zi dimineața, doamna Caragiale, crezând că doarme, n-a voit să-l deștepte și de aceea nimeni nu a intrat în camera lui până la orele 2 după amiază. La orele 2, văzând că tot nu se scoală, a deschis ușa pentru ca să-l cheme la masă. Astfel s-a aflat groaznica nenorocire.
Corpul neînsuflețit al lui Caragialea fost găsit jos pe podea, lângă pat. După cum a constatat autopsia, moartea trebuie să fi survenit pe la orele 5 dimineața. Probabil că la ora aceea, fie că nu ațipise toată noaptea, fie că atunci se deșteptase, Caragiale s-a dat jos din pat. Abia însă a atins podeaua, că a și căzut jos, fulgerat. Moartea l-a secerat într-o clipă, nedându-i răgaz nici să strige, nici să se zbată. Alături de pat era o măsuță plină cu tot soiul de obiecte mărunte de care avea nevoie Caragiale. Dacă el s-ar fi zbătut cât de puțin măcar, cu siguranță că măsuța s-ar fi răsturnat și cei din casă ar fi auzit.”
Acesta a vorbit despre durerea fără margini a Alexandrinei Burelly, care și-a pierdut soțul într-un mod fulgerător, când părea că mai au foarte mulți ani de împărțit. Pe atunci, copiii lor erau încă mici și aveau în continuare nevoie de sprijinul ambilor părinți.
„Îți închipuiești durerea nemărginită, cumplita durere a doamnei Caragiale, pentru care soțul ei era un adevărat Dumnezeu. E o minune că a putut rezista groaznicei încercări. Noroc că în acele clipe tragice se găsea la Berlin un om de inimă, devotat și energic, Dimitrie Gusti, agregat la facultatea de litere din Iași. Sosind imediat, dânsul a fost un neprețuit ajutor mult încercatei familii, susținând-o, încurajând-o și nelăsând-o să cadă pradă durerii și disperării. D. Gusti, împreună cu Cella Delavrancea, un alt suflet devotat și energic, au luat primele dispoziții dictate de împrejurări.
Tot atunci, chemați în grabă, au venit la Lipsca fiica mea și soțul ei, Zarifopol, buni prieteni cu familia, care, de asemenea, și-au dat tot sprijinul pentru a susține pe bieții oameni în acele momente de durere nebună.”, a mai spus Constantin Dobrogeanu-Gherea.
Tot el a divulgat și informații șocante despre rezultatele autopsiei. S-a constatat că Ion Luca Garagiale avea mai multe probleme la nivel intern, chiar dacă părea sănătos tun și că multe dintre organele sale erau într-o stare avansată de degradare.
„După cum s-a constatat la autopsie, corpul lui Caragiale era o adevărată ruină. Numeroase organe interne erau atinse, îndeosebi inima și arterele. Medicul spunea chiar că a fost o adevărată minune că, cu o asemenea inimă, Caragiale a putut s-o ducă atâta timp. În schimb creierul era neatins, de o conformație și de o sănătate minunate. Dacă viața a mai putut dăinui în ultimii ani în corpul acela șubred, aceasta s-a datorit numai impulsului venit de la creier.
Caragiale nu mai trăia decât prin puterea reședinței admirabilei sale inteligențe. Medicul mai spunea apoi că a fost o adevărată fericire pentru marele dispărut că a murit acum, și în mod atât de subit. Dacă nu murea acum, ar fi intrat într-o lungă agonie plină de chinuri și sfârșitul fatal ar fi fost tot de neînlăturat, dar după câteva luni de suferințe îngrozitoare. Pentru el moartea, așa cum a venit, a fost o adevărată binefacere.”, a explicat criticul literar.
Aducerea în țară a corpului a fost amânată
Constantin Dobrogeanu-Gherea a cunoscut absolut toate detaliile despre moartea scriitorului și despre perioada ce a urmat. Asta înseamnă că a știut de ce s-a amânat aducerea în țară a trupului neînsuflețit. Bineînțeles, nu a ținut informația pentru el și a vrut ca toată lumea să știe ce s-a întâmplat, de fapt. Se pare că durerea imensă pe care a simțit-o soția lui Caragiale s-ar fi accentuat dacă ar fi fost supusă presiunii unei călătorii atât de grele.
„Împrejurările vieții m-au făcut să văd multe dureri, dar o suferință atât de adâncă și ucigătoare ca la doamna Caragiale n-am văzut încă niciodată.
Biata femeie e întruparea vie a durerii. Așa fiind, nu ne puteam gândi s-o expunem la greutățile unei călătorii în țară, și am amânat aducerea corpului pentru la toamnă. Până atunci poate se va mai restabili, mulțumită îngrijirilor iubitoare pe care i le dau cei doi copii, un băiat care e pe cale de a-și trece bacalaureatul și o fată cu foarte mult talent la pictură.”, a mai declarat el atunci.
A scris până în ultima zi a vieții
„Pot să mor liniștit că n-am scris nimic de care să-mi fie rușine” - sunt cuvintele pe care Caragiale i le-a spus soție sale cu puțin timp înainte de a-și da ultima suflare, ca o premoniție a ceea ce a urmat.
Ion Luca Caragiale a lucrat fără încetare, fără să știe că nu va mai apuca să își termine tot ce avea în plan. Tot bunul lui prieten Constantin Dobrogeanu-Gherea a făcut publică această informație. Se pare că acest monstru sacru al literaturii românești era mânat în permanență de un foc al creației, care îl ținea în priză de dimineața până seara.
Iată ce a mai declarat Constantin Dobrogeanu-Gherea:
„Manuscrise, propriu-zis, nu s-au găsit. N-au rămas decât câteva foi cu note răzlețe, câte o frază, câte un nume, care însă nu aveau înțeles decât pentru el. Ceea ce știu e ca de mult plănuia să scrie o piesă, că lucrase chiar ceva și că era hotărât s-o termine pentru la toamnă.
Poate că-și propusese să refacă, fiind nemulțumit de ceea ce făcuse. Căci aceasta era caracteristica lui Caragiale: veșnic nemulțumit, veșnic chinuit de dorința de a găsi o formă cât mai desăvârșită. Ce deosebire în privința aceasta între el și marea majoritate a scriitorilor de azi, care scriu cu atâta ușurință, dar și cu atâta superficialitate!”
Plecarea la cer a lui Caragiale nu a șters amintirile plăcute pe care copiii săi le aveau cu el
Mateiu Caragiale a fost primul fiu al scriitorului. A venit pe lume pe 12 martie 1885, din iubirea lui Ion Luca Caragiale cu Maria Constantinescu, o funcționară la Regie. Relația lor nu a funcționat, așa că, la patru ani de la nașterea băiatului, Caragiale s-a căsătorit (în 1889) cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly și femeia alături de care și-a trăit tot restul vieții. Aceasta i-a dăruit alți patru copii, dintre care au supraviețuit doar doi.
La scurt timp de la căsătorie, cei doi au devenit părinții gemenelor Ioana și Agatha, care au murit în 1891, posibil din cauza difteriei. Apoi, în 1893 s-a născut Luca Ion și în 1894 a venit pe lume și Ecaterina.
Toți copiii săi i-au călcat pe urme, devenind scriitori.
Ecaterina Caragiale a scris două volume de memorii despre familia lor, iar într-unul dintre ele, publicat pe 50 de ani de la moartea tatălui, și-a scris amintirile despre el. Iată ce amintiri a așternut pe hârtie mezina lui Caragiale:
„La Berlin, după mai multe mutări, ne-am instalat într-o casă cu mai multe încăperi. Îmi reamintesc odaia de lucru a tatii, unde și-a petrecut ultimii ani. Era orientată spre nord, căci tata nu suporta mult soare. În odaie era numai strictul necesar: un pat, un birou, câteva scaune, rafturi de cărți la care umbla mereu lăsându-le răvășite. Pe masa de scris o lampă verde ardea zi și noapte, luminând teancuri de manuscrise, tocuri, creioane, vrafuri de hârtie care-i așteptau scrisul.
Cu slova lui frumoasă și îngrijita, multe din ele păstrau semnele nepieritoare, multe altele erau sfâșiate și aruncate la col. Pe peretele de care era lipit patul, mai totdeauna rămas nefăcut, erau bătute două portrete după fotografii, în mărime naturală, care înfățișau pe tatăl și pe mama lui. Mai erau și câteva scaune simple și încă o măsuță la căpătâiul patului. Între cele două biblioteci, pe o fâșie de perete, atârna o rogojină fină chinezească, aceea în fața căreia este el fotografiat în costum oriental, cu pantaloni strâmți și ciorapi albi de lână groasă. (…)
La Berlin devenise dornic să stea mai mult acasă. Ieșea rar, și uneori trecea câte o săptămână fără ca el să-și părăsească pantalonii de „cavalerist”, mesii turcești „specialitate Stambul” și flanela ruptă în coate. Mai ușor pleca în călătorie decât să iasă în oraș. (…)
În casa noastră din Berlin veneau des Barbu Delavrancea și fata lui, Cella; mai veneau Vlahuță, Dobrogeanu-Gherea, Alexandru Davila, Gheorghe Panu, Petre Missir, poetul Cerna, Ronetti Roman, Petra-Petrescu, Maria Ciucurescu cu bărbatul ei, Romald Bulfinsky, și mulți alții. Din românii care erau la studii în Germania veneau regulat în casa noastră Paul Zarifopol, ginerele lui Dobrogeanu-Gherea, cu care tata a legat o strânsă prietenie. Venea si D. Gusti, pictorița Otilia Mihail cu fratele ei pianist, compozitorul C. Nottara, maestrul Marius Bunescu și alții. Pianistul Dimitriu cu soția au stat la noi la Berlin mai multe luni. (…)
Boala lui de inimă, nebănuită de noi, boala care-l măcina în ascuns, grijile materiale care începuseră iarăși, căci banii se împuținau, au contribuit în mare măsură să-i micșoreze puterea de muncă și să-i scurteze viața. (…)
Până la sfârșitul vieții, tata a rămas cu o tinerețe care făgăduia să dăinuiască îndelung. Spiritul și vioiciunea lui erau intacte. El păstrase același entuziasm pentru ceea ce prețuia și aceeași revoltă pentru ceea ce dezaproba. Mai presus de toate păstrase acea veselie izvorâtă din străfundul firii lui și pe care o răspândea proaspătă și nesecată.
A fost aparent sănătos până în ultima clipă, și viața i s-a încheiat așa cum și-a dorit: fără boală, fără suferință, desigur cu seninătatea și armonia perfectă a cugetului său.”
A avut o relație tensionată cu fiul său cel mare, Mateiu Caragiale, scriitorul cărții „Craii de Curtea-Veche”
Relația lui Ion Luca Caragiale cu fiul cel mare a fost una tensionată, din cauza rebeliunii de care băiatul a dat dovadă încă din adolescență.
Și-a petrecut primii ani ai vieții împreună cu mama sa, dar după ce s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, scriitorul l-a luat în noua sa familie. Când a plecat la Berlin, și-a luat toți copiii cu el, inclusiv pe Mateiu, pe care spera să îl convingă să meargă acolo la facultate. Pentru că dorințele lui nu au coincis cu ale tatălui, l-a trimis în țară, unde a început „Facultatea de Drept”, pe care a abandonat-o după numai un an.
Toată această poveste, ca un du-te - vino contant, a fost cuprinsă tot în memoriile Ecaterinei Caragiale, devenită ulterior Ecaterina Logadi. Aceasta a dat de înțeles că, în momentul în care tatăl a descoperit talentul fiului la scris, apropierea lor a fost din nou posibilă.
Iată ce a mai povestit ea în volumul său, „Din amintirile mele despre tata”:
„Raporturile tatii cu fiul lui mai mare, fratele meu vitreg Matei, au fost mereu încordate. Matei a făcut împreună cu noi lunga călătorie care a precedat plecarea noastră definitivă din țară și a locuit cu noi la Berlin, unde fusese adus să urmeze dreptul. Dar când tata a descoperit că nu frecventa cursurile, ci hoinărea prin oraș, admirând pomii seculari din Tiergarten, s-a supărat cumplit și l-a expediat urgent la București, înscriindu-l la Universitate acolo.
Matei nu avea nimic din generozitatea sufletească a tatii. Era disprețuitor, amar, plin de morgă și mai ales snob. Aceasta ne făcuse pe noi, frații mai mici, să-l botezăm „domnul conte” și să râdem de aerele ce și le dădea. Râdea și el, dar cu atâta superioritate, încât parcă tot el ieșea învingător. Era rece și distant cu tata. Nu-i înțelegea nici talentul, nici firea. Matei era refractar la orice sfat și apreciere a tatii asupra părerilor și convingerilor lui. Auzind mereu „nu fi prost”, ajunsese să spună că la noi toate se măsoară cu „prostometrul”. Singur el îi ținea piept tatii, contrazicându-l în mod metodic și distrugând înțelegerea și voia bună care domnea în casa noastră. Niciodată nu a fost cu tata în comuniune de idei și lupta începuse de când pot eu să-mi aduc aminte.
A fost totuși un moment când s-au apropiat. Aflând că Matei s-a îmbolnăvit de pojar, tata a plecat urgent la București. Când s-a întors la Berlin, a desfăcut plicul pe care Matei i-l dăduse pe peronul gării și a citit cele treisprezece sonete scrise de fiul răzvrătit. Ne-a citit și nouă versurile, cu ochii înlăcrimați. Erau atât de frumoase, cizelate în cel mai prețios metal! „Nenorocitul, spunea tata, cât i-am spus să nu se apuce de literatură! L-am sfătuit să facă orice meserie, numai pe asta nu: e cea mai trudnică. Dar acum s-a molipsit și nu mai pot să-l scap!”.
În fond, era totuși fericit și, uitând de trecut, a plecat, chiar a doua zi, din nou în țară să se ocupe de publicarea sonetelor, care au și apărut în Viața românească. Când s-a întors la Berlin, l-a adus și pe Matei să-și petreacă convalescența. Totuși, aprecierea lor a fost numai trecătoare. Tata a mărturisit mamei amărăciunea lui în ultima seară a vieții”.
Mezina familiei și-a amintit multă vreme momentul în care Mateiu Caragiale a venit să își ia rămas bun de la regretatul lor tată. Bineînțeles, l-a notat și pe el în memorii, ca să se asigure că toate detaliile despre trecerea în neființă a tatălui vor rămâne disponibile pentru toți cei interesați:
„N-a îmbrățișat pe nimeni, a înaintat cu pași lenți până la odaia în care (tata) era întins, acoperit cu garoafe. L-a privit lung.”
Tu știai aceste detalii despre marele Ion Luca Caragiale? În școală, la ora de Limba și Literatura Română, învățăm foarte multe despre operele scriitorilor, dar poveștile lor de viață, adesea extrem de interesante, nu prea ajung la urechile noastre. Din fericire, acum ai avut ocazia să descoperi lucruri mai puțin știute despre autorul unor comedii renumite precum „O scrisoare pierdută”, „Conu Leonida față cu reacțiunea” și „D-ale carnavalului”.
Totul despre triunghiul amoros al literaturii românești - Eminescu, Veronica Micle și Caragiale
Urmareste-ne pe Google News
