A studiat la Facultatea de Medicină din București, iar în anul 1944 a operat pe creier un băiețel, deși era încă studentă. Fără a absolvi, a reușit să își facă profesorii mândri și să salveze viața unui copil prin intervenția ce a fost un adevărat succes. Nu putem decât s-o admirăm cu răsuflarea tăiată fiindcă într-o epocă dificilă a avut ambiția de a-și urma chemarea. Tatăl ei a fost Constantin Ogrezeanu, fost casier BNR.
Sofia Ionescu-Ogrezeanu a urmat școala generală și gimnaziul în orașul natal, Fălticeni, iar apoi a plecat în București, unde avea să-și continue educația la Școala de Fete „Marica Brâncoveanu”. A rămas în Capitală și s-a înscris la Facultatea de Medicină, unde și-a impresionat profesorii cu tenacitatea de care a dat dovadă pe parcursul anilor de studiu. Încă de mică își dorea să devină medic, de la vârsta de 16 ani mărturisindu-le părinților care este visul ei. Inițial, tatăl nu a încurajat-o să facă pași spre această carieră, dar lucrurile s-au așezat pe parcurs.
Cel mai mare plan al ei din adolescență s-a împlinit, iar între 1939 și 1945 a fost studentă a Facultății de Medicină din București, unde i-a avut drept profesori pe Francisc Rainer, George Emil Palade, Alfred Rusescu și Ionescu Sinești.
Cât încă se afla pe băncile facultății, a avut ocazia să facă practică pe răniții din Cel de-al Doilea Război Mondial, pe care îi îngrijea cu dedicare. Spre bucuria ei, în 1943 a obținut un post la secția de neurochirurgie a Spitalului Nr. 9 din București, unde a fost nevoită să lucreze fără încetare. Victimele războiului ajungeau la spital în număr foarte mare.
La acea vreme, tânăra a fost inclusă în echipa neurochirurgicală pe care o coordona profesorul Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei românești. A avut onoarea de a fi colegă și cu alți doctori de seamă precum Constantin Arseni și Ionel Ionescu. Acesta din urmă i-a devenit soț în 1995, după terminarea facultății.
Chiar cu un an înainte de absolvire, în 1944, Sofia Ionescu a realizat prima sa operație pe creier. S-a întâmplat ca, la momentul respectiv, doctorul Bagdasar să aibă rană la deget și să nu poată opera un băiețel care fusese adus la spital în comă.
„Mi-a schimbat viața. A fost nevoie de o operație la un copil după un bombardament și nu avea cine să o facă. Doctorul Bagdasar avea o rană la mână, ceilalți doi secundari nu puteau, fiecare avea câte un impediment să intre în operație și copilul murea sub ochii noștri. Și atunci Bagdasar foarte impresionat a spus: „Poftim! Cine poate să facă această operație?” A întrebat internul care era atunci și el a spus „Nu, nici vorbă!”. S-a scuturat... Și pe urmă m-a întrebat și pe mine, iar eu am acceptat. Deși în mintea mea m-am gândit dacă el o să mă vadă operând, o să îmi tremure mâna, o să se uite curios la mine că era prima operație de neurochirurgie. Doctorul Bagdasar, la sfârșitul operației, mi-a spus „Domnișoară, dumneata ai aptitudini. Te rog să rămâi la noi!”.”, a povestit în emisiunea „Profesioniștii” de la TVR.
Aceasta a fost proba care i-a garantat profesorului Dimitrie Bagdasar că femeia este pregătită să își înceapă cariera. Operația reușită a fost dovada competențelor sale și îi marchează debutul ca medic neurochirurg.
După ce s-a căsătorit cu doctorul Ionel Ionescu, au locuit împreună în spital timp de șapte ani, acolo unde au oferit asistență și îngrijiri permanente, fără a-și lua măcar o zi de concediu. A adus pe lume și doi copii (fată și băiat), iar la sarcina cu fetița nici măcar nu a optat pentru concediu prenatal! A operat un pacient fix cu o zi înainte de a naște, după cum a mărturisit într-un interviu.
„Copiii mei n-au avut mamă. Eu eram mereu obosită, munceam la policlinică cu plata de două ori pe săptămână, ca să-mi suplimentez veniturile. Pot să jur că n-am cerut niciodată bani. Nu spun că n-am primit de la unii, dar n-am condiționat niciodată operațiile. Noaptea mă trezeam la 2 și până la 4 îmi scriam lucrările știintifice.”, a declarat Sofia Ionescu într-un interviu acordat în ultima parte a vieții sale.
În 1970, a călătorit la Paris alături de o pacientă, care era membră a Ambasadei Franceze. Medicilor francezi nu le venea să creadă că o femeie poate fi neurochirurg, așa că au fost încântați să o întâlnească. Pentru a se convinge, au pus-o să își arate mâinile. Voiau să vadă dacă are bătătură mare pe degetul inelar, așa cum aveau toți chirurgii. Și-au dat seama imediat că făcuse nenumărate operații!
De-a lungul carierei impresionante, Sofia Ionescu-Ogrezeanu a dezvoltat foarte multe tehnici chirurgicale care au contribuit ulterior la evoluția medicinei: evacuarea hematoamelor intracerebrale cu ajutorul unui trocar (1968), operație premergătoare intervențiilor endoscopice, precum și o tehnică originală de ventriculocisternostomie.
A primit foarte multe premii și distincții, încă de când era studentă, căci s-a făcut remarcată prin muncă și pricepere:
- În 1943 a primit Semnul de Distincție al Crucii Roșii,
- În 1967 a fost decorată cu insigna „Evidențiată în Munca Medico-Sanitară”,
- În 1964 a obținut medalia „A XX-a Aniversare a Eliberării Patriei”,
- În 1972 a primit medalia „25 de ani de la Proclamarea Republicii”,
- În anul 1996 a dobândit Diploma de Onoare a Asociației Naționale a Femeilor cu Diplomă Universitară din România pentru merite de excepție,
- Tot în 1996 i s-a acordat și Premiul „Elisa Leonida Zamfirescu” și Diploma de Onoare a Confederației Naționale a Femeilor din România,
- În același an a devenit membru al Societății Române de Istoria Medicinei,
- În 1997 a ajuns să fie Membru Emerit al Academiei de Științe Medicale,
- În 2008 a primit cea mai înaltă distincție, Steaua Republicii, în grad de cavaler, la începutul lunii martie.
A mai obținut: Diploma de Onoare pentru merite deosebite în promovarea științei și tehnicii în România, Diploma de Onoare a Societății de Istoria Medicinei, Diploma de Cetățean de Onoare al Municipiului Fălticeni și Medalia de Onoare a Municipiului Fălticeni.
Cariera ei s-a încheiat în 1990, din cauza unor probleme la ochiul stâng. A fost nevoită să se supună unei operații de cataractă, iar apoi s-a pensionat. Asta nu înseamnă și că a renunțat complet la domeniul care o pasiona. A continuat să activeze ca membru emerit al Academiei de Științe Medicale și nu a s-a oprit nicio zi din activitatea științifică. Pe 29 august 2002, titlui de Cercetător Științific Principal Grad I i-a fost echivalat cu cel de Profesor.
În același an, în cadrul Seminarului Internațional de Neurochirurgie (22-23 noiembrie) de la Facultatea de Medicină din București, care a avut tema „Actualități în traumatismele vertebro-medulare”, a fost numită „deschizător de drumuri în traumatologia vertebro-medulară”.
Din păcate, ultima parte a vieții i-a fost marcată de o tristețe profundă, fiind nevoită să trăiască dintr-o pensie modestă, din cauza căreia a ajuns să se simtă neapreciată de cei din jur. Deși Asociația Medicilor Pensionari din România a încercat să îi obțină titlul de „Doctor Honoris Causa”, dosarul cu această cerere nu a fost validat de Colegiului Medicilor București. Pe documente „s-a adunat praful” aproximativ un an, până când, pe 21 martie 2008, Sofia Ionescu s-a stins din viață la vârsta de 88 de ani. Trupul ei a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
Urmareste-ne pe Google News
