Fiicele mele se adoră una pe cealaltă. Se îmbrățișează deseori și își spun că se iubesc de fiecare dată când au ocazia. Se susțin și se ajută constant, iar acest lucru mă bucura nespus de mult. Bine, în același timp mă și șochează, dar asta doar pentru că eu nu am avut parte de așa ceva în copilărie. Normalitatea este pentru mine ieșită din comun, iar felul în care își arată ele că se iubesc, perfect banal de altfel, mă emoționează și mă sperie, în același timp.
Am crescut într-o familie în care era firesc să ne luăm unul de celălalt, în niciun caz să arătăm afecțiune. Părinții mei nu mi-au spus niciodată că mă iubesc, că le pasă, că mă apreciază. Nu, nu am fost abuzată. Nici eu și nici frații mei. Am dus o viață minunată alături de ei, doar că erau foarte reci și nu obișnuiau să ne cocoloșească, așa cum era normal la vârsta aceea. Eram cinci copii care se luptau constant pentru atenția lor, dar niciunul nu ieșea triumfător vreodată. Ne certam, uneori într-un mod prietenesc, ne tachinam, ne luam unii de ceilalți, însă nu ne-am spus vreodată că ne iubim. Pentru că... nu știam cum să o facem.
Eu și surorile mele aveam un mod special de a ne arăta sentimentele, cred. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, pe când aveam vreo 10 ani, o fată m-a împins, iar sora mea mai mare mi-a luat apărarea. Atunci mi-am dat seama cu adevărat ca ea chiar ține la mine, mă simțeam protejată și știam că pot avea încredere în ea în orice situație. Nu am apucat vreodată să-i mulțumesc pentru gestul pe care l-a făcut, deși mi-aș fi dorit. Pur și simplu nu știam cum să o fac. În familia noastră, sentimentele nu au fost niciodată un subiect de discuție. Puteam vorbi despre orice altceva, la infinit, dar nu despre ceea ce simțim.
Chiar și mai târziu, la 13 ani, dragostea era în continuare un subiect tabu pentru mine. Prima oară când am dormit acasă la prietena mea, Mădălina, am rămas surprinsă de felul în care se comporta sora ei mai mare, Casiana, cu noi. Ne-a făcut spaghete și a stat toată seara cu noi pe canapea la televizor. A fost foarte distractiv!
Fiind atât de impresionată de felul în care își arăta afecțiunea față de noi, am vrut să-i demonstrez și eu Casianei că sunt recunoscătoare pentru gesturile sale drăguțe, într-un mod sau altul. Ei bine, la vreme aceea nu m-aș fi gândit că să dai cu piciorul în cineva nu este un gest frumos. Exact asta am și făcut. Am lovit-o încet pe Mădălina și i-am zis: “Hei, sora ta proastă face spaghete foarte bune”. Ea s-a uitat ciudat la mine, dar a tăcut. S-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pentru că nu am înțeles de ce nu îmi mulțumește pentru compliment, am mai lovit-o o dată. De data asta nu am mai făcut-o proastă pe Casiana, ci urâtă. Evoluție, zic eu. S-au uitat amândouă la mine, dar au tăcut. Eu, bineînțeles, cu greu mi-am dat seama ce făcusem. Ce să vezi! Complimentul meu nu a fost apreciat pentru că... nu a fost un compliment? Mi-a fost atât de rușine! Cum era să le spun că noi așa ne arătăm afecțiunea în familie? Voiam doar să le mulțumesc pentru spaghete, dar nu am făcut decât să le jignesc. De ce? Pentru că asta am învățat de la părinții mei, în mod inconștient, iar acest fapt mi-a influnețat toată viața.
Mi-a luat foarte mult timp să înțeleg că percepția mea despre iubire era total greșită. În facultate, obișnuiam să ies doar cu băieți care se jucau cu mine, care își arătau afecțiunea într-un mod brutal sau care mă jigneau. Am suferit foarte mult în perioada aia pentru că nu puteam înțelege de ce ajungeam mereu lângă astfel de persoane.
Într-un final, după mulți-mulți ani, am înțeles că iubirea este blândă și că nu ar trebui să-ți aducă suferință sau disperare. Lecția asta am învățat-o destul de târziu, atunci când am devenit pentru prima oară mamă. Nu mă puteam opri din a-i spune fiicei mele că o iubesc. Dar cum să încetez? Era atât de mică, atât de minunată! Era a mea! O adoram și voiam să știe asta. O îmbrățișam constant, dormeam cu ea, îi cântam, o pupam... am făcut toate aceste lucruri pe care părinții mei nu le-au făcut pentru mine. Și eram mândră! Poate și puțin stingherită.
Nu, nu știu cum să fiu mamă. Nu știu să mă comport corect și sunt sigură că o dau în bară de multe ori. Dar atunci când am adus prima copil pe lume, am luat decizia de a nu face aceeași greșeală pe care au făcut-o părinții mei. Nu aș fi vrut vreodată ca fiicele mele să se întrebe constant dacă eu le iubesc, ci îmi doresc din toată inima să știe asta – clar și concret.
Prima mea căsnicie a fost un mare eșec și nici nu mă miră acest lucru. Atunci când m-am căsătorit cu primul meu soț nu știam ce este cu adevărat iubirea. Partea bună este că după ce am înțeles, am reușit să ies din mariajul meu abuziv și să cunosc pe altcineva. M-am recăsătorit cu un bărbat extraordinar și mă bucur de viață alături de el... și alături de cei cinci copii ai noștri. Da, avem cinci copii împreună! Doi dintre ei, o fată și un băiat, sunt ai lui din prima căsătorie.
Suntem o familie numeroasă, într-adevăr. Dar ne este atât de bine împreună. Învățăm, zi de zi, să ne iubim și să ne arătăm afecțiune unul celuilalt. Copiii noștri se adoră și nu ratează nicio ocazie de a-și arăta asta. Ce mi-aș putea dori mai mult? Relația noastră include multă dragoste, respect și înțelegere, ceva ce eu nu am avut în trecut.
Uneori, încă îmi vine greu să accept că așa se manifestă iubirea. Nu cred că sunt atât de afectuoasă cu copiii mei precum mi-aș dori, dar lucrez la asta. E greu, e foarte greu să las dragostea să mă cuprindă, când am fost stânjenită de ea atât de mult timp, dar încerc constant să mă las purtată de val. Despre asta este iubirea, nu-i așa?
Citește și: Să fiu mamă singură: cel mai greu, puternic, înălțător și îmbucurător lucru din viața mea
Sursă articol: Yourtango
Urmareste-ne pe Google News
